Istoricul localităţii

Comuna Vîrşolţ este o veche aşezare. Condiţiile naturale: ape curgătoare, pământul fertil au oferit condiţii prielnice pentru crescătorii de animale, cultivatori de cereale. Existenţa pădurilor în apropiere şi a tufişurilor, trestiişurilor în lunca inundată a văii Crasna şi Coliţca au oferit ascunzişuri împotriva popoarelor migratoare în timpul marilor devastări tătăreşti şi turceşti.
 
Primul document scris după " Monografia judeţului Sălaj" publicată de Petri Mor la începutul secolului XX-atestă existenţa comunei în anul 1361 sub numele de Varsuch, în 1632 Varslch, 1423 Varsocz, 1459 Warsolczh, 1460 Warsolcz, 1482 Varsolcz, 1533 Varsoltz, 1553 Warsocz, 1627 Varszocz, 1685 Varsocz.
Denumirea comunei după Petri Mor derivă din cuvântul "verse", de origine slavă care este denumirea unei unelte de pescuit. După toate probabilităţile populaţia din acest loc este de confluenţă a râului Coliţca sau Crasna practica pe scară largă la acea dată pescuitul. Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania al lui Coriolan Suciu explică numele de Recea, Recea Mică: 1326 Reche, 1348 Rethe, 1533 Retse, 1548 Recse, 1568 Recze, 1593 Rethie, 1644 Szilagy-Recse, 1854 Recse.
Numele cătunului Vereveghi este explicat de acelaş dicţionar: Verveghiu, Valea Sângelui, 1344 Vernolg, 1387 Werwewlg, 1446 Verveulgh, 1548 Werweolgy, 1797 Vervolgj, 1854 Vervolgye, Virvelgia.
Populaţia a suferit mult în perioada luptelor antihasburgice conduse de principele Transilvaniei Francisc Rakoczi II, comuna fiind când în mâna trupelor hasburgice, când în mâna "curuţilor lui Rakoczi". După 1708 mulţi au părăsit comuna şi s-au aşezat în localităţile din jurul văii Erului, iar alţii în condiţii foarte grele trăiau ascunşi prin păduri şi tufişuri. Teritoriul comunei aparţinea marilor feude nobiliare, majoritatea populaţiei suferind în jugul iobăgiei, români şi maghiari deopotrivă. În 1361 feuda Versuch din judeţul Crasna este stăpânită de Miklos, fiul lui Versuch Tamas şi de familia Jakcsi. La 20 ianuarie 1362 Kusalyi Jakcsi este instalat stăpânul feudei şi această familie stăpâneşte cu succesorii ei până în anul 1460. Comuna aparţine în acest timp judeţului "Solnocul de mijloc", în 1487 Korosi Zsigmond donează partea sa de moşie lui Dargii Bertalan. Un stăpân al Recii este atestat în 1582 - Recsei Gaspar.
 
În 1761 la împărţirea de bunuri iobăgeşti sunt menţionate nume existente în comună şi azi ca: Dienes, Varga, Potola, Peter, Dacz, Kiss. Au mai existat: Biro, Drasznai, Asztalos, Cirjak.
După conscripţia nobililor din anul 1808 apar 41- dintre care Bornemisza, contele (grof) Teleki, Ladanyi, Kolumban, Sofalvi, Orgovany, Laszlo, Fekete, Pozsonyi, Recsei, Kis, Orban, Balogh.
Inscripţia cea mai veche din comună se găseşte pe clopotul bisericii reformante "In te Domine speravi, 1658 fudi curenit ecclesia reformate Varsolcziensis". Există un clenadiu din 1639 - o farfurie de argint matricole sunt din anul 1676.
Preoţii erau plătiţi de oameni. La începutul secolului al XVII-lea, fiecare om a fost obligat să plătească predicatorului una şi jumătate cruce de grâu, cei care nu aveau pământ 25 dinari, şi un plin de vin. Au mai fost obligaţi să plătească - la botez o găină şi o pâine - a presta numai la transport de lemne, la cosit, adunat fân, semănat.
 
Populaţia în general a trăit în sărăcie, chiar nobilii nu erau chiar bogaţi.
La căsătoria văduvei lui Kerekes Istvan cu Orban Janos şi se notau: 1 băiat, 2 boi şi un porc ca avere. Numărul populaţiei în 1715 - 10 familii, în 1720 - 34 familii, 25 iobagi 9 jeleri(argaţi) - 306 suflete, în 1847 erau 1778 suflete, 14 romano-catolici, 768 greco-catolici, 996 reformanţi. În 1980 numărul populaţiei este mai mic, numai 956, probabil eliberarea iobăgiei a creat condiţii pentru mulţi să părăsească moşia pe care au fost crud exploataţi. Situaţia materială nu a fost reuşită nici pe urmă. Pe lângă exploatarea feudală populaţia a suportat dezastrul celor două războaie mondiale. Prin reforma agrară din martie 1945 mulţi ţărani fără pământ sau cu pământ puţin au fost împroprietăriţi împlinidu-li-se visul de veacuri.
A fost desfinţată chiaburimea în 1959 iar în 1962 s-a încheiat cooperativizarea agriculturii în comună.
În baza legii 18/1991 pământul a fost restituit vechilor propietari sau moştenitorilor.
Nimeni nu contestă ezistenţa unui învăţământ în limba română şi maghiară din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri. Cert este însă şi faptul că perturbaţiile sociale de-a lungul secolelor au determinat schimbări radicale, adeseori într-o perioadă scurtă în procesul instructiv şi educativ desfăşurat în şcoală. Conflagraţiile mondiale care au atins şi locurile actualei comune au făcut ca o serie de documennte privitoare la existenţa unui învăţământ în satele comunei să dispară.
Locuitorii români din Vîrşolţ se pronunţă pentru menţinerea caracterului confesional românesc al şcolii lor şi adoptă măsuri pentru buna sa funcţionare printr-o "Obligaţiune" încheiată în 9 iulie 1873.
Primele atestări care vorbesc de existenţa unui învăţământ de stat în comuna Vîrşolţ datează din anul 1921-1922. În procesele verbale rămase se menţionează că şcoala de atunci se numea "Şcoala primară de stat", fiind condusă de sfatul şcolar care avea preşedinte Alexandra Sima şi un secretar, pe învăţătorul Traian Hendea.
 
Trecutul a demonstrat importanţa şi necesitatea culturii care era un privilegiu al celor ce făceau parte din rândurile categoriilor sociale avute, mai precis din rândul celor care posedau mijloace de producţie, care aveau posibilităţi să instruiască în timp ce marea majoritate a populaţiei era ţinută în ignoranţă.
Menţinerea analfabetismului, a neştiinţei de carte, inaccesibilitatea la cultură erau metode de supunere a oamenilor, de menţinerea dominaţiei politice a claselor exploatatoare.
Din anul 1960 fiind obligatoriu învăţământul a creat condiţii favorabile emancipării spirituale în comună.
În anul 1951 s-a construit în comuna Vîrşolţ un cămin cultural care dispune de spaţiu corespunzător desfăşurării activităţilor multiple şi variate; o sală de spectacol cu 200 de locuri, un club al tineretului, o sală pentru bibliotecă comunală.
În anul 1971 s-a dat în folosinţă noul local al Căminului Cultural, care dispune de sală de spectacole corespunzătoare, şi un club al tineretului.
Până în anii 1990 căminele erau folosite şi pentru proiecţiile cinematografice.
În anul 1972 Căminele Culturale au fost dotate cu două staţii de radio-amplificare de mare capacitate, 2 televizoare, 3 pik-upuri, 3 diascoluri, 2 aparate de proiecţie, un magnetofon, aparat de fotografiat.
Din anul 1970 intelectualii comunei îşi aduc aportul susţinut în activitatea cultural educativă a cetăţenilor, în fiecare sâmbătă la cluburile tineretului s-au desfăşurat ample activităţi culturale educative.
Din anul 1990 s-au reînoit tradiţii şi obiceiuri vechi cum ar fi sărbătoarea "Balul strugurilor", "Balul mascat" din fiecare iarnă.